Prin moarte – greutatea pierderii e în faptul că acest proces e ireversibil. E clar că acea persoană în corpul ei pe care l-ai cunoscut, nu mai este. Și nu ai ce să faci. Sentimentele pot fi diverse, conform procesului de doliu: negare, furie, tristețe, depresie uneori, vinovăție, neputință, apoi pe parcurs se ajunge la împăcare, iertare, acceptare (sau nu, dar atunci vorbim alte lucruri care necesită vindecare). Există furie și supărare pentru pierdere, în același timp în care știi că persoana nu a ales. Știi că a fost vârsta, a fost boala, a fost accidentul, sau doar atât a fost.

Prin abandon – atunci când o persoană de atașament fie părinte sau îngrijitor, tutore sau cel în responsabilitatea căruia se află, renunță la un copil, e abandon, e pierdere pentru acel copil. Și dacă în cazul pierderii prin moarte persoana nu a ales, în abandon pierderea e alegerea persoanei în cauză. Și chiar dacă acea persoană există pe acest pământ, alege să nu exiști pentru ea. Procesul emoțional e asemănător: prima dată e negarea (ah, nu are timp, nu are posibilități, ar vrea dar nu poate) apoi urmează tristețea, supărarea, depresia și furia. Și după ce procesezi singur sau în terapie în cele mai fericite cazuri vine iertarea și acceptarea.

Și când ai impresia că ai trecut peste, vezi persoana din nou. Și îți amintești că alege să nu facă parte din viața ta. Și reiei procesul de unde l-ai lăsat.

Sinuciderea eu aș încadra-o în a doua categorie a alegerii.

Prin separare – care este o pierdere a relației. Iar în relații investim timp, sentimente, emoții, așteptări, speranțe, iubire, atașament. Când o relație se destramă, fie ea de cuplu sau de prietenie, e o pierdere a ceva ce ai avut iar acum nu mai ai. În acest caz negarea e la genul: ”Nu pot să cred că se întâmplă asta”. Apoi urmează aceleași emoții ca și în primele două cazuri. Transformarea unei relații intime, de prietenie sau de cuplu, în nici o relație, e interesantă din punctul de vedere al faptului că a fost o alegere personală. În cazul morții sau a abandonului nu noi alege cine să ne fie părinte, sau îngrijitor, dar în cazul relațiilor e alegerea noastră. Alegem cine să ne fie partener, alegem cine să ne fie prieten și e dificil să treci de ”Tu ești totul meu” (vorba melodiei) la ”Nu mai știu cine ești pentru mine” la ”Ai fost important, ești important dar trebuie să învăț cum să trăiesc fără tine”.

Și această pierdere poate să dureze pentru a fi procesată. 

Care e mai grea?

Care e mai ușoară?

Tu ce fel de pierderi ai suferit?

Citesc cu drag răspunsul tău scris AICI