Iar sună alarma.. uneori aș da orice să o fac să tacă, să nu mai îmi spună că trebuie să mă trezesc, să mă ridic deși eu mă simt obosită, deși eu mai vreau să dorm poate toată ziua, poate chiar două sau trei zile.

Totuși partea mea rațională, trage de mine, îmi spune ”Trebuie să duci copii la grădiniță!”, ”Trebuie să te duci la seviciu!”. Ca un robot mă trezesc și mă pregătesc în mod automat. Dar nu e destul că mă pregătesc pe mine, trebuie să pregătesc și copii. Ei nu vor să se trezească, îi înțeleg pentru nici eu nu am vrut, dar timpul e nemilos cu noi și trece chiar dacă eu sunt obosită, somnoroasă, depresivă, frustrată și mă amenință că vom întârzia cu toții dacă nu suntem gata rapid. Așa că dacă cu vorba bună nu a mers, schimbăm placa și ne enervăm. Nu destul că eram eu frustată, acum suntem 3 frustrați.

Cu chin cu vai am prins și azi autobuzul. Noroc că pot să mă odihnesc până la serviciu. Când ajung, mă adun repede, nimeni nu vrea să vadă o depimată în acțiune. Așa că, să arătăm oamenilor ceea ce vor să vadă. Eficiență, proactivitate, corectitudinea datelor că doar vrem să fim profi, relații bune și superficiale cu colegii, prânz, cafele, ceva dulce să mai îndulcească situația și vine ora 16.

Pe drum, corpul se revoltă împotriva gândurilor negative, împotriva dietei, a orelor de somn prea puține prin senzație de rău, greață, dureri de cap. De parcă vroia să-mi spună, să-mi urle de fapt: ”Tu nu vezi că nu e bine ce ne faci?”. De aș fi știu atunci să descifrez limba lui...

Acasă... ce bine e acasă. Locul meu preferat e în pat.. acolo pot să mă prăbușesc. Am investit multă energie în a păstra aparențele, în a arăta că sunt bine și sunt bună în ceea ce fac. Acum tot ce îmi doresc e să mă odihnesc, să dorm și să stopez gândurile negative, depresive.

De ce nu am chef de nimica? De ce sunt așa epuizată? De ce nu am energie? De ce mă simt așa de tristă? De ce sufăr de depresie? Am o familie frumoasă, un job ok, nu duc lipsă de nimic... nu are sens...

După câteva momente de odihnă, pun gândurile pe stop gândindu-mă la copii, care nu merită să fie afectați de mama lor depresivă. Așa că mă duc să le fac, să le dau de mâncare, să curăț, să ne jucam, să îi pregătesc pentru ziua următoare. Aș vrea să mă mișc mai repede dar nu pot. În cele din urmă pe la ora 23 suntem în pat. Stau cu ei să adoarmă, nu pot să mă culc înaintea lor decât rar. Ei au dormit de amiază 3 ore. Nu le este somn. Eu nu mai pot de somn și de frustrare că nu dormim la ora asta și că mâine vom repeta același scenariu din nou și din nou și din nou...

Știu așadar prea bine ce înseamnă depresia, ce înseamnă lipsa energiei, lipsa chefului, lipsa motivației, tristețea accentuată, sensibilitate accentuată (eram bună în filme de dramă, puteam să plâng instant).

Știu însă că depresia nu trebuie să fie sfârșitul, ea poate fi începutul. Începutul unei vieți în conformitate cu tine, unei vieți fericite și împlinite.

Am realizat că depresia a fost eroina mea! Mi-a arătat că nu trăiam ceea ce aveam nevoie, că nu eram atentă la mine și la nevoile mele. M-a obligat aproape să mă întorc spre mine.

Acum, depresia, sau mai bine zis predispoziția spre depresie e busola mea interioară. Dacă simt că își face apariția, o invit la o cafea să văd ce vrea de fapt să îmi spună. De obicei mă atenționează că nu m-am mai ocupat de mine de o vreme. Îi mulțumesc pentru că mi-a amintit și îmi acord timp.

Pentru mine, procesul terapeutic a făcut diferența. Prin terapie, am învățat să transform depresia din ceva negativ în ceva pozitiv, într-o resursă.

Pe tine te vizitează depresia?

Dacă da, ce crezi că vrea să îți transmită?

Aștept cu drag răspunsurile tale la https://www.consultiera.ro/contact/

#psiholog, #terapie, #online, #depresie, #tristă, #împăcare, #transformare, #consultiera

Imagine de Natálie Šteyerová de la Pixabay