Doamne câți ani am dorit să fiu perfectă doar doar mă voi simți iubită, văzută, importantă, apreciată. Cel mai mult am primit această apreciere în școală, unde dacă învățam bine eram aplaudată, apreciată, recompensată.

Apoi am învățat că perfecționalismul este un mecanism de apărare la convingerea negativă, limitativă, ”nu sunt suficient de bună”. Pentru că în interiorul nostru de copil, dacă am fi suficienți de buni atunci părinții ne-ar iubi așa cum avem nevoie, ne-ar aprecia pentru ceea ce suntem, nu ne-ar compara cu alții.. etc. Pai și dacă nu suntem suficienți de buni, cum ar fi să încercăm să fim perfecte? Perfecte pentru mama, pentru tata, pentru sora, pentru doamna învățătoare, pentru doamna profesoară, pentru șefa, pentru partener, pentru copil.

Și în toate aceste străduințe de a fi bune pentru ceilalți, ne pierdem pe noi.

În timp ce scriu acest articol parcă nici cuvintele nu se scriu corect, parcă tocmai pentru a-mi arăta că nu sunt perfectă. Unele gânduri care vin în capul meu spun așa ”Articolul nu e perfect. Poți descrie un pic mai amplu fenomenul”, ”Și când o să citească cineva crezi că îi va fi de folos?”, ”Mai ai de învățat”.

Și acestea sunt doar gânduri legate de articol, nu mai zic nimica de rolul de mamă, unde aș putea să mă pierd în gânduri. Unul care vrea să își facă loc în mintea mea spune cam așa ”Bine că tu scrii în loc să faci o activitate cu copii tăi”.

Uneori mă bâlbâi, uneori cuvintele îmi vin mai greu, uneori mă simt intimitadă, uneori mi frică că nu voi fi suficient de bună pentru vreo clientă, uneori simt că am atâtea de învățat încât nu o să îmi ajungă viața asta.

Și sunt ok cu asta!

Pentru că sunt magică!

Pentru că sunt minunată!

Perfectul e depășit! Monoton! E Rutină!

Noul trend e magia.

E divinitatea care eu și cu tine suntem.

Te iubesc în imprefecțiunea ta magică!