Știu cum e să vrei să ștergi anumite perioade din copilărie..

Știu cum e să nu vrei să îți amintești..

Știu cum e să cauți momentele fericite din copilărie ca acul în carul cu fân

Știu cum e să nu te simți iubită, importantă, văzută, acceptată..

Știu cum e să visezi că într-o zi o să vină cineva și o să-ți zică că de fapt tatăl tău e altcineva.. un om care te iubește infinit și care te caută de când a aflat de tine..

Mi-am trăit copilăria cu aceste sentimente și scenarii. Pe măsură ce treceau anii era tot mai clar că realitatea era cea pe care o trăiam și nu cea pe care mi-o imaginam.

Când suntem mici, nu realizăm că adulții din viața noastră au o problemă și ne atribuim vina. Ca să fim în siguranță, ca să supraviețuim, ca să fim iubite, ne construim tot felul de convingeri și mecanisme de apărare:

”Dacă aș fi mai cuminte.... poate că m-ar iubi”

”Dacă aș lua note mai mari... poate ar fi mândru de mine”

”Dacă aș face totul așa cum dorește... poate m-ar lăuda”

Ajunși la vârsta maturității raționalul nostru găsește tot felul de explicații care să motiveze comportamentul părinților noștri de genul:

”Atâta a putut”

”Așa au fost vremurile”

”Probabil că și el a avut o copilărie grea”

Sună cunoscut?

Cu cât încercăm să ne explicăm comportamentul abuziv fizic sau emoțional, abandonul sau respingerea, cu atât mai mult ne îndepărtăm de emoționalul nostru și de noi înșine.

De ce?

Pentru că în inima noastră suferim, pentru că copilul nostru interior plânge și cu cât încercăm să argumentăm mai mult, cu atât mai mult ne îndepărtăm de noi și apare un conflict între ceea ce gândim și ceea ce simțim.

Și atunci vom respinge acea parte a noastră așa cum simțim o respingere față de persoana care ne-a rănit

Vom păstra distanța față de această parte din noi, așa cum ne dorim să păstrăm distanța față de persoana care ne-a rănit

Și cu cât fugim mai mult de noi și de persoanele cu care avem probleme nerezolvate, cu atât crește frustrarea și conflictul interior.

Ce putem face?

Primul pas este să vezi acea parte din tine care suferă, care este în durere, care este furioasă. Să o vezi, să te uiți la ea, să îi zici ”te văd, sunt aici pentru tine” să te comporți cu tine, exact așa cum ai fi avut nevoie tu.

Al doilea pas este să exprimi ceea ce simți prin scris, vorbit, artă, orice metodă simți că ți se potrivește. Poți să ai o discuție cu persoana care te-a rănit. Dacă ești cum eram eu, o să zici ”Nu are rost, pentru că nu înțelege” dar eu îți spun că această discuție tu o porți pentru tine și nu pentru el, așadar nu are importanță ”dacă pricepe” sau nu.

Al treilea pas este să accepți că acea parte este din tine și că tu ești completă și perfectă cu toate părțile tale. Este o parte pe care tu o iei acum în grija ta de adult, o parte la care tu acum, poți să îi oferi ce are nevoie. Nu mai depinzi de nimeni, doar de tine.

Ai grijă de tine, cu tot ceea ce ești tu!