Am gol în inimă și pe el scrie mare ”Tati”.

Am o durere care strigă: De ce?

De ce ai renunțat la mine?

De ce sunt altele mai bune decât mine?

De ce eu nu contez pentru tine?

Ce ți-am greșit? Ce am făcut să merit lipsa ta de interes?

Da, mintea mea poate să îți găsească multe scuze dar inima mea de copil rănit mai sângerează..

Da, poate pot să îți mulțumesc pentru că pot să înțeleg mai bine abandonul, dar suferința plătită e pe măsură..

Da, tu ești în felul tău iar eu, eu nu mă încadrez în peisajul tău, dar dacă în peisajul tău nu mă încadrez atunci eu a cui am rămas?

Am rămas la bunăvoința unor oameni cu suflet, care au dorit să fie părinți pentru mine.. Doar că ei tati, ei nu sunt tu..

E cumplit de dureros că tu cel care mi-ai dat viață, tu care trebuia să mă iubești cel mai mult de pe pământ, mă lași mereu și din nou și din nou..

E minunat că de-a lungul vieții au fost și sunt oameni care au dorit să preia acest rol patern și așa au și făcut și încă o mai fac (mii de mulțumiri). Totuși ei nu sunt tu.

Cam așa stau lucrurile în inima unui copil care e abandonat..

Abandonul nu e doar atunci când te pune la ușa spitalului, e și atunci când nu există interes, cum am zice mai pe șleau, nu îi pasă, nu te caută, nu dorește să facă parte din viața ta.

Indiferent câte scuze și pretexte găsește mintea sau oamenii, de genul: ”Ah, lasă că uite ce bine ai ajuns și fără el”, ”Apoi draga mea, vezi că nu el nu poate mai mult”, sau ”A făcut și el ce a putut, ce a știut” ele nu ajung la inimă. Aceste raționalizări, această falsă victorie de genul ”Eu am înțeles de ce mama mea mă bătea”, ”Eu am înțeles de ce tatăl meu m-a abandonat” sunt ca un pansament mare și frumos pus pe o rană sângerândă.

Cum poți să înțelegi că cei care normal ar fi trebuit să te adore și să te îngrijească nu au făcut-o?  Și dacă să ziceeem că înțelegi că au făcut-o totuși că nah, vezi că asta e situația, cum să nu suferi?

Atunci când suntem sau ne simțim abandonați, respinși, umiliți de către părintele nostru se formează niște găuri, cratere, prăpastii, după caz, care apoi fie se umplu cu durere, fie încercăm să le umplem cu diverse dependențe fie acestea de substanțe, mâncare, alte persoane.

Cum să fim bine cu noi și cum să ne găsim persoane cu care să fim bine cu asemenea cratere?

Cum să ne iubim și să avem stimă de sine când cei care trebuia să ne iubească, să ne laude, să ne încurajeze au lipsit din viața noastră?

Vestea bună e că se poate. Cu terapie, muncă, vulnerabilitate, lacrimi, durere pentru ca apoi încet, încet, să se așeze pacea, liniștea, acceptarea, iubirea de sine..

Poți învăța să ai grijă de tine.

Poți învăța să te iubești.

Poți umple craterele.

Poți învăța să crezi în tine.

Așa cum am învățat și eu.

Putem să facem acest lucru împreună.

Scrie-mi cu încredere dacă vrei să afli cum.

https://www.consultiera.ro/contact/