La început, când am decis să aprofundez studiul psihologiei, domeniul meu preferat era cel al parentingului. La primele semninarii am stat în primele rânduri, am cumpărat cărți care tratau subiectul, citindu-le pe nerăsuflate, am ținut workshop-uri pe acest subiect.

Pe parcurs, acest domeniu a crescut foarte mult. Sunt foarte multe cărți, multe persoane care predau parenting. Mulți părinți care cumpără cursuri și cărți de parenting frustrându-se de câte ori nu reușesc să pună în aplicare teoria parentingului pozitiv. Alți părinți care au dus în extremă parentingul pozitiv, până în punctul în care nu mai reușește să îi pună copilului limite (limite de care un copil are nevoie pentru o dezvoltare armonioasă). Am văzut și mame care deoarece nu reușesc să fie la înălțimea standardelor personale și ale liniilor trasate de parenting, consideră despre ele că nu sunt mame bune.

Pe parcursul formării mele în psihoterapie am observat că în general le vorbim părinților de tot felul de tehnici despre cum să se comporte cu ei și cu copii lor, dar nu le spunem că parentingul, că educația copilului începe cu părintele. Parentingul observă comportamentul părintelui și îi oferă soluții, dar nu analizează cauza comportamentului. Vine cu o soluție pentru simptom și nu pentru cauză.

Aici consider eu că se face diferența între parenting și terapia copilului sau a familiei.

Terapia familiei înseamnă să explorezi dincolo de comportament, să vezi de unde e învățat sau derivat. De cele mai multe ori nu poți pune cărămizi de parenting pe o fundație cu lipsuri. Prima dată trebuie să completezi cărămizile lipsă, să aduci totul la același nivel iar abia apoi să construiești.

Aș vrea să ilustreze cele spuse mai sus cu un exemplu. Am lucrat la un moment dat cu o mămică interesată și dornică de a-și îmbunătații relația cu copii. Știa ce ar trebui să facă, știa tehnici de parenting, de conectare, dar totuși nu reușea să le pună în aplicare. În cadrul terapiei, analizând relația ei cu mama, și ce a văzut ea la mama ei că înseamnă să fi mamă și anume că a fi mamă e greu, e multă responsabilitate și datorie, a realizat că și ea rulează același pattern. Fără a ieși din această buclă, identificare, simbioză, cu propria ei mamă, tehnicile de parenting nu îi puteau fi de adevărat folos.

Și totuși cred că alegerea și încercarea de a pune în practică niște tehnici de parenting e mai la îndemână pentru mulți dintre părinți. Să cumperi o carte sau un curs e mai facil decât să explorezi propria persoană. E mult mai greu și mai dureros de multe ori să ne analizăm pe noi în profunzime, dar e mult mai satisfăcător și cu rezultate de lungă durată.

De unde știm când să apelăm la parenting și când la terapie?

Putem să apelăm cu încredere la cursuri și cărți de parenting când suntem în lipsă de idei, când avem nevoie de niște tehnici sau instrumente care să ne inspire în gestionarea conflictelor sau în conectarea cu copilul nostru.

Apelăm la terapie în momentul în care dorim să ne formăm o viziune mai amplă asupra dinamicii din familie, să vedem cauza pentru care s-au format anumite comportamente și felul în care le putem restructura într-un fel în care să fie benefic pentru toți membrii familiei.

Imagine de Andreas Wohlfahrt de la Pixabay