Cunosc persoane raționale, atât de majoritar raționale încât pot să le compar cu Alaska, un tărâm înghețat unde rar bate soarele cu razele lui calde, dar și atunci când bate, aduce multă bucurie. Căci, din fericire pentru mine, nimeni nu poate fi permanent rațional.

Există și polul opus evident, persoane atât de majoritar emoționale încât zici că sunt scoase dintr-un film de dragoste, care sunt așa de fluide și dansatoare ca valurile mării în bătaia soarelui care le oferă ultima alintare înainte de apus. Din fericire pentru el, câteodată mai ies cu capul afară în sfera raționalului, dar nu stau aici mai mult decât trebuie. :)

Totuși, iubirea rațională de genul "a venit momentul să mă însor iar ea pare o fată ok", pentru mine, e tristă. Nu vreau să zic că nu poate supraviețui o asemenea relație. Cred că depinde foarte mult de mediul de viață a celor doi. Dacă ii leagă convingeri și valori puternice, sau anumite interese, beneficii, ei pot conviețui bine mersi.

Iubirea emoțioală e cu totul aparte. Acele sentimente când universul pare că se oprește pentru noi, când întreg trupul este inundat de fericire, iubire, dorință, nu are grad de comparație. Cine a simțit înțelege, iar cine nu, nu e niciodată prea târziu. Iubirea e fix la fel și la 16 și la 60 de ani.

Îmi place mult vorba aceea: "Urmează-ți inima dar ia și mintea cu tine". Cred că acesta este echilibru. Să ne permitem să simțim, dar să fim conștienți și de motivele pentru care o facem. Să avem grijă de siguranța noastră emoțională. Să înotăm în bătaia lină a soarelui, dar să mai deschidem și ochii pentru a ne asigura că nu ne duce valul mult mai departe decât ne dorim.